DATINI
Anul
XXI Vol.I Foaie românească pentru suflet Toamna,
2010
Foaie
Sfânta Biserică
şî împăcarea diferenţelor
De Sf. Maxim Mărturisitorul
Sfânta Biserică
cuprinde pe mulţi, bărbaţi, femei şi copii — fără
de număr. Aceştia sunt diferiţi unul faţă de altul în
naştere, în mărime, în naţionalitate şi limbaj, în stilul
vieţii şi în vârstă, în preocupări şi opinii, în haine
şi obiceiuri, în cunoaştere şi în grade, în starea
materială şi în arătare. Dar sunt fără îndoială
toţi în aceeaşi Biserică. Mulţumind, ei toţi sunt
născuţi din nou, creaţi din nou în Duh. Biserica le
dăruieşte tuturor fără distincţie harul care
aparţine lui Hristos, şi luând numele lui, chemându-se ei
înşişi creştini.
Credinţa,
mai mult, ne pune într-o poziţie extrem de simplă, şi
incapabilă de separare, în aşa fel că diferenţele dintre
noi nu mai par să existe, ci totul este împreunat în Biserică şi
împăcat în ea. Nimeni nu mai trăieşte singur, nici unul nu mai
este separat de altul, ci toţi sunt într-un mod mutual uniţi
împreună ca fraţi şi surori, prin puterea credinţei simple
şi indivizibile.
Despre
prima Biserică, Scriptura spune: Compania celor care credeau a fost de un
suflet şi de-o inimă (Fapte 4:32), în aşa fel încât mulţi
membri arătau ca un singur trup, într-adevăr demni de Hristos
însuşi, adevăratul nostru Cap. Şi vorbind de acţiunea lui
Hristos în Biserică, apostolul ne asigură: Nu este nimeni bărbat
sau femeie, nici evreu sau grec, nici tăiat împrejur nici netăiat
împrejur, nici barbar sau schit, nici sclav sau om liber, dar în Hristos este
totul în tot (Cf. Galateni. 3:28; Coloseni. 3:11).
Hristos, cu puterea unică a bunătăţii
şi cu înţelepciune nemărginită, reuneşte totul în El
Însuşi ca un centru de unde razele pornesc.
Biserica
ocrotitoare
În timpuri îndepărtate, trăia un
creştin cucernic, ce avea, ca singură mângâiere, un fiu cam de 14
anişori. Fiind foamete mare în
ţara aceea, se socoti ca să-şi dea fiul unui boier, ca rob.
La plecare, printre alte sfaturi ce i-a dat copilului
său, i-a mai zis: "Fiule, nu uita niciodată a te ruga lui
Dumnezeu în toată vremea şi nu trece niciodată pe lîngă
Casa Domnului, fără a intra acolo ca să asculţi cu evlavie
şi cu frică sfintele slujbe ce se fac şi să te rogi
Domnului." În slujba omului bogat,
copilul, deşi rob, se purta cu adevărat creştineşte şi
de aceea îl urau ceilalţi robi, scornind tot felul de acuzaţii
mincinoase împotriva lui.
Astfel a fost pârât pentru o faptă netrebnică
ce-ar fi săvârşit-o contra stăpânei sale. Stăpânul său, auzind unele ca
acestea, s-a hotărât să-l dea morţii. Vorbind într-o zi cu
eparhul cetăţii, i-a spus că-i va trimite la o oră
anumită un rob, pe care, fără altă judecată, să
poruncească să i se taie capul.
Iar mai târziu, îi va trimite un alt rob, căruia să-i dea
capul robului mort să-l aducă acasă spre încredinţare
că a fost omorât.
În ziua următoare, robul creştin fu trimis la
eparhul cetăţii spre moarte. El desigur nu ştia nimic de toate
planurile ce se făcuseră asupra lui, dar nici nu avea nevoie,
căci ştia de Cel ce ne apără de toate, căci este
Dumnezeu. În drum, trecând pe
lângă Sfânta Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, a intrat,
cum îi era obiceiul, ca să se roage Domnului să-i fie purtător
de grije. În timpul acesta,
stăpânul său trimite pe robul ce-l pârâse pe nedrept, ca să-i
aducă capul. Cum ajunse la eparhul
cetăţii, acesta necunoscând care este robul cu pricina, a poruncit
să i se taie capul. Ordinul a fost executat pe loc.
Robul creştin, după ce-şi termină
rugăciunile, ieşi din sfânta Biserică şi plecă acolo
unde fusese trimis. Ajungând acolo
primi un pachet pe care îl aduse stăpânului său, căruia mare i-a
fost mirarea când văzu pe acela pe care-l dădu morţii viu, iar
pe robul său mort.
Aflând de
viaţa curată a robului creştin, a înţeles că aici a
fost mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, şi de atunci s-a purtat altfel cu
robul care, deşi era rob, era slobod în Domnul Iisus Hristos.
Sinaxar
21 Octombrie
In Ziua de 21 Octombrie Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte memoria
sfinţilor români ardeleni Cuvioşii mărturisitorori Visarion
şi Sofronie, Sfântului Mucenic Oprea şi Sfinţii preoţi Mărturisitori
Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Galeş
Faptul că Ardealul este
drept-măritor (ortodox) în ciuda tuturor persecuţiilor puterilor
străine se datoreşte şi acestor oameni care şi-au dat
viaţa pentru apărarea ei, şi şi-au găsit fericirea cerească
fiind înscrişi în rândul sfinţilor. In cele ce urmează ne vom
opri la doi dintre ei (pentru viaţa celorlalţi puteţi să
căutaţi în Web-situl bisericii noastre, la Sinaxar).
Cuviosul
măturisitor Sofronie
Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici
de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugăie
numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească,
iar în anul 1756 s-a întors la Cioara unde râvna sa pustnicească l-a mânat
să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină
acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care
pururea căuta să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi
din schitul său, şi l-a silit să plece în locuri străine.
După ce străbătu o mare parte din ţinutul
Sebeşului şi al Albei, îndemnând, cu multă râvnă
duhovnicească, pe credincioşi să nu se depărteze de credinţa
dreptmăritoare, a suferit prigoană grea din partea papistaşilor,
care l-au aruncat în temniţa grea din Bobâlna. Dar Domnul, care l-a scăpat
pe Petru din lanţuri, l-a slobozit şi pe cuviosul Său Sofronie.
Doua luni a stat cuviosul în ţinutul Zărandului şi apoi s-a
îndreptat spre Munţii Apuseni, ca să facă din crestele lor
cetate nebiruită dreptei credinţe.
Neputându-l abate de la calea cea dreaptă,
papistaşii l-au prins din nou şi l-au aruncat în temniţa din
Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbăvit iaraşi din temniţă.
De acum, credincioşii n-au mai vrut să-l părăsească,
ci, ca pe Domnul Hristos odinioară, îl însoţeau pururea câte 12 bărbaţi
temători de Dumnezeu, ca nişte apostoli înflăcăraţi.
În ziua de 14
februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a ţinut "Marele
sobor" din cetatea Belgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de meşteşug,
dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în
numele poporului român, vlădică pe seama drept-credincioşilor
din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul şi a înmuiat inima stăpânitorilor
care au îngăduit ca românii să aibă vlădică după
rânduiala Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Iar atunci când, cu voia lui
Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici,
cuviosul Sofronie, socotindu-şi împlinit lucrul său, a plecat la
sfânta mânăstire a Argeşului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se
în locaşurile cereşti.
Sfântului Mucenic Oprea
Acest mărturisitor al dreptei credinţe s-a născut
în Săliştea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza
(1740-1780). Era plugar, şi împreună cu soţia şi copiii
lui, ducea o viaţă de bună cucernicie şi plăcută
lui Dumnezeu.
Pe vremea aceea, semeaţa împărăteasă
facea multă silnicie credincioşilor de sub stăpânirea ei, ca să-i
rupă de la Legea Răsăritului şi să-i supună
unirii cu Roma. Le răpea bisericile, pe preoţi îi izgonea, pe cei
care nu se clătinau de la dreapta credinţă şi nu se plecau
Romei, îi lovea cu biruri şi poveri şi umplea temniţele cu ei.
În amărăciunea lor, românii se rugau
fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase să piară cu totul. Si
Dumnezeu şi-a plecat urechea cu milă şi a ridicat pe Oprea din Sălişte,
bărbat drept şi inimos, să le fie apărător în cumplita
lor primejdie.
Si evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru
apărarea dreptei credinţe. Mai întâi îşi întări sufletul cu
post şi rugăciune, cu binecuvântările preoţilor izgoniţi
de la sfintele lor altare şi cu bunele poveţe de la bătrânii înţelepţi.
Apoi căuta, prin munţii şi văile săliştene,
gloatele drept-credincioşilor, pretutindeni îmbărbătând pe cei
ce pătimeau, mângâind pe cei ce suspinau, şi sprijinind pe cei ce se
clătinau.
Când
se înfaţişa înaintea căpeteniei de la cârma ţarii şi-i
ceru oprirea prigoanelor şi sloboda mărturisire a dreptei credinţe,
căpetenia îl mustra ca pe un râzvrătit şi-l ameninţa cu
temniţa şi moartea, dacă nu se pleaca unirii cu Roma.
Vazând această neomenie, în toamna anului 1748,
evlaviosul Oprea merse la Viena să se plângă împărătesei şi
să-i ceară libertate pentru Legea Răsăritului, arătând
că unirea cu Roma s-a făcut atât de ascuns, încât nici preoţii
n-au ştiut ce este. Împărăteasa, cu viclenie i-a spus că
i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat poruncă pentru şi mai
mari prigoane, iar Oprea să fie întemniţat de îndată ce va sosi
în Ardeal.
Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de această ticălosie,
evlaviosul Oprea a rămas în Banat ca cioban la oi. Dar, după puţin
timp, înainte de Sfintele Paşti din anul 1752, evlaviosul Oprea
nemaiputând răbda suferinţele drept-credincioşilor, merse iarăsi
la Viena şi ceru împărătesei oprirea prigoanelor şi încheia
jalba: "sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să
plecăm din ţară". Împărăteasa porunci ca fericitul
Oprea să fie prins şi osândit la temniţa pe viaţă în
cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a aşteptat vreme
îndelungată soţia sa Stana, stând la uşa bisericii, îmbrobodită
în negru, plângând şi cerând milă ca să-şi poată creşte
copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniţă cu cununa
nepieritoare a sfinţilor mucenici.
Rugăciune
către sfinţii ierarhi Iorest şi Sava ai Ardealului
şi sfinţii mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea
ce s-a rostit la slujba canonizării
Cu inima smerită şi cu grai de laudă
cutezăm a preamari astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi,
preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slavă
Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte fâcând, ne
plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste
şi rugăciune înalţăm vouă, celor ce aţi pus mai
presus de toate cele vremelnice, credinţa cea dreptmăritoare; căci
voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest şi Sava, trăitori ai
smereniei călugăreşti şi părtaşi ai darurilor
cereşti, aţi îndurat chinuri de moarte pentru apărarea Legii
noastre strămoşeşti şi a poporului dreptcredincios; iar tu,
cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de
trâmbiţă dumnezeiască în mijlocul credincioşilor, întărindu-i
în dreapta credinţă şi viaţa ta ţi-ai dat pentru
Hristos; şi turma cea drept-credincioasă din Ardeal pe căile
mântuirii şi îndrumând Biserica lui Hristos la biruinţă; iar tu,
Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbată a lui
Hristos decât pe ai tăi şi decât însaşi viaţa ta, sufletul
ti-ai pus pentru dreapta credinţă.
De aceea, voi toţi care aţi odrăslit
din coapsele Bisericii dreptslăvitoare din Ardeal şi care acum vă
bucuraţi de slava mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos,
primiţi rugăciunea noastră şi mijlociţi pentru noi
înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit.
Ocrotiti, cu rugăciunile voastre, turma cea dreptslăvitoare, care vă
cinsteşte ca pe nişte stâlpi neclintiţi ai dreptei credinţe.
Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi
unitatea de credinţa dintre fraţi, să reverse harul păcii
în inima tuturor, să ferească turma dreptcredincioşilor de toată
reaua întâmplare, ca într-un glas şi într-un suflet să preamărim
pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor şi Mântuitorul
nostru. Priveghiaţi şi vă rugaţi pentru noi, ca izbaviţi
fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta
cea bună a mântuirii, în toate clipele vieţii noastre şi să
fim neclătinaţi întru dreapta credinţă a moşilor şi
strămoşilor noştri.
Bucurându-vă de dumnezeiască mărire întru care v-aţi înălţat şi rugându-ne vouă ca să fiţi mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamărim pentru toate pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Tie Dumnezeule, Cel mare şi minunat întru sfintii Tai. Amin!
Spicuiri
din Sf. Părinţi
Sf. Cirprian a spus: Frica de moarte şi de
suferinţă o au numai cei care nu vor să vină la Hristos.
Şi cine nu vrea să vină la Hristos? Numai cei care nu cred
că într-o zi vor împărăţi cu Hristos în împărăţia
Sa.
Avva
Antonie a spus: Nu mai am
frică de Dumnezeu, căci îl iubesc; pentru că dragostea
alungă frica.
Sf. Grigorie de Nissa a spus: Nu putem descrie
bucuria care îi aştepată pe cei care au trăit după
voinţa lui Dumnezeu, nici nu putem să comparăm suferinţa
păcătoşilor în iad cu ceva similar petrecut pe pământ.
Pr. Stăniloae despre
Biserică; “Conştiinţa îmi spune că sunt Una cu toţi cei ce
cred ca mine pe tot pământul, că formăm împreună a mare
şi frăţească solidaritate. Credinţa mea simt că
se datorează întregii frăţietăţi, că prin
credinţă sunt incorporat întregului. Cheagul care leagă,
uneşte toată omenirea ce crede ca mine, este de caracter divin,
căci nici măcar doi oameni nu pot crea şi arunca între ei puntea
credinţei dacă sunt numai ei, nu şi Dumnezeu. Solidar cu
toţi cei ce trăiesc crezând ca mine, solitdar cu toţi cei ce au
murit în credinţa mea, solidar cu toţi cei ce vor crede în viitor
asemenea mie, dar toţi în legătură cu Dumnezeu, acesta e
sentimentul care mă stăpâneşte, având siguranţa că fac
parte dintr-o mare comunitate spirituală prezentă, trecută
şi viitoare. Aceasta este Biserica.”
“Cerul unde s-a înălţat Iisus Hristos
coincide cu centru uintim al Bisericii” ( Iisus Hristos sau Restaurarea omului)
Locaş de vindecare şi înviere
“Veselitu-m-am spre cei ce mi-au zis: “Să mergem
în casa Domnului... De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, pe cele bune
le-am căutat...”
Psalm 122
“.... unde este Iisus Hristos, acolo este şi
Biserica.” (Sf. Ignatie al Antiohiei)
Am auzit pe cineva
întrebând: “De ce avem nevoie de Biserică? Ce face Biserica pentru mine?
Ce îmi dă Biserica?”
Sunt mai multe răspunsuri şi diferite moduri în
care se poate răspunde la acestă întrebare.
Două
răspunsuri se găsesc în Evanghelia lui Luca, cap. 8, versurile 40-56,
care constituie Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii. Ea ne
prezintă două minuni săvârşite de Domnul nostru Iisus
Hristos: o vindecare şi o înviere.
Prima minune este vindecarea femeii care avea
vărsare de sânge de 12 ani. Ea, ne spune sfânta Evanghelie “...îşi
cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse
să fie vindecată,”. Dar curgerea sângelui s-a oprit în momentul în
care ea “s-a atins de poala hainelor Lui.”
Domnul nostru Iisus o prezintă pe această femeie ca un exemplu
a credinţei. Îndrăzneşte, fiică, îi spune blândul
Iisus, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace ( Luca 8:48).
Dar mai înainte, Mântuitorul a fost rugat de Iair,
“care era mai marele sinagogei,” să vină la casa lui unde copila îi
era pe moarte. Când aude, între timp,
că fata lui a murit, el nu mai vrea să necăjească pe
Domnul, dar Domnul Iisus i-a spus: “Nu te teme; crede numai şi se va
izbăvi.” Domnul Iisus a mers la
casa lui Iair şi i-a înviat fata din moarte, spunând cu un strigăt:
“Copilă, scoală-te!”
Acestea sunt două lucruri pe care Biserica ni le
oferă: vindecarea şi învierea. Cine nu are nevoie de acestea nu are
nevoie nici de Biserică.
Sunt două feluri de vindecări, ale trupului
şi ale sufletului. În biserică aceste două vindecări se petrec
tot timpul. Noi avem boli pe care nici nu ştim că le avem, care sunt,
cu sau fără ştiinţa noastră, vindecate în sfânta
Biserică.
Vindecarea, aşa cum este ea înţeleasă de
Biserică, înseamnă a deveni întreg, din nou complet. Separaţi de
Dumnezeu, Creatorul nostru, noi am devenit nişte fiinţe
incomplete. Păcatul ne-a “rupt”
integritatea şi întregimea noastră. De aceea, iertarea păcatelor
în termeni biblici înseamnă vindecare, adică revenirea la
integritatea iniţială.
Pentru această raţiune, când Domnul nostru
Iisus Hristos vindecă paraliticul, îi spune, “păcatele tale sunt
iertate” (Luca 5:20), şi el a fost vindecat. Sfânta Spovedanie şi
Sfânta Împărtăşanie şi toate celelelate rugăciuni
şi Tainele Sfinte, făcute în Biserică, sunt pentru iertarea
păcatelor noastre şi pentru vindecare.
Dragă cititorule, dacă nu ai nevoie să fii
iertat pentru păcatele tale, dacă nu ai nevoie de vindecare
spirituală şi trupească, atunci tu nu ai nevoie de Biserică
sau de Capul Bisericii, care este Domnul Iisus Hristos. Dacă doreşti
să trăieşti o viaţa superficială, incompletă,
plină de suferinţe şi boli, atât ale trupului cât şi ale
sufletului, în izolare şi singurătate, numai cu satisfacţii
materiale şi cu pretenţia falsă a plăcerilor
păcătoase, sau a succesului lumesc, atunci nu ai nevoie de
Biserică.
Acest tip de oameni
trăiesc în concordanţa cu plăcerile cărnii, precum spune
Sf. Apostol Pavel:
Iar faptele trupului sunt cunoscute,
şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri,
zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii,
chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum
dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5:19-21).
Dar dacă vrei să ai o viaţă
completă şi superioară, fără boală şi
păcat, trăind în pace spirituală şi cu fericirea care vine
de la Dumnezeu, atunci ai nevoie de Biserică şi de Sfântul Duh. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia, spune Sf. Ap. Pavel
(Galateni 5:22-23).
Dar cel mai mare beneficiu pe care îl avem de la
Biserică este învierea din morţi. Nimeni nu vrea să moară
şi să sfârşească viaţa aceasta, care oricum este
scurtă. Toţi dorim să trăim pentru eternitate, adică
aşa cum spun şi poveştile româneşti, să avem şapte
vieţi. Nu te-ai mirat
niciodată de ce chiar şi necredincioşii ţin Paştile,
Învierea Domnului Hristos? Pentru că şi ei vor să aibă
viaţă veşnică, să beneficieze de Înviere.
Dar dacă nu ai nevoie de înviere şi
doreşti să îţi petreci eternitatea în acelaşi loc departe
de Dumnezeu (sau aproape de diavol), atunci tu nu ai nevoie de Biserică
şi de ceea ce Ea poate să-ţi ofere.
Acestea sunt cele două beneficii pe care Biserica ni
le poate oferi, dragă cititorule. Numai în Biserică putem noi afla
oportunităţi pentru vindecarea trupului şi sufletului, pentru o
viată integrală, completă şi învierea spirituală întru
viaţă veşnică. Dacă nu ai nevoie de aceste lucruri,
atunci desigur nu ai nevoie de Biserică.
Credinţa Bisericii noastre
Dacă cineva te întreabă,
iubite credincios, ce credem noi ca şi creştini ortodocşi,
răspunsul este Simbolul credinţei sau Crezul. Simbolul credinţei
noastre a fost stabilit de Biserica primară şi universală în
primele decenii ale vieţii ei. Acest crez al Bisericii ar trebui ştiut
de tot creştinul dreptmăritor pe din afară. Este bines să
fie spus ca rugăciune şi înţeles bine de tot sufletul ce
caută mântuirea.
Simbolul
credinţei (Crezul)
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului
şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul Născut, Care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu
făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au
făcut;
Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi în
zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi
S-a îngropat;
Şi a înviat a treia zi, după
Scripturi;
Şi S-a înălţat la ceruri
şi şade de-a dreapta Tatălui;
Şi iarăşi va să
vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui
împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care
din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească
şi apostolească Biserică;
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea morţilor; Şi viaţa veacului ce va să
fie.
Amin.
Vedem că acest Crez exprimă
esenţa credinţei creştine referitoare la Dumnezeu Tatăl
şi Creatorul, la Dumnezeu Fiul şi Mântuitorul nostru şi la
Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul. De asemenea se referă la credinţa
în Biserică, în Botez şi implicit şi celelalte sfinte Taine ale
Bisericii şi la credinţa în viaţa veşnică. (aceste
părţii ale Crezului le-am pus în litere groase)
În cele ce urmează ne vom opri puţin
asupra învăţăturii despre Sf. Biserică.
Biserica: Ce este
în acest nume?
Sf.
Gherman, Patriarhul Constantinopolului, scrie:
Biserica este Templul lui
Dumnezeu, loc sfânt, casă a rugăciunii, adunarea oamenilor, trupul
lui Hristos. Este numită mireasa lui Hristos. Este spălată de
apa botezului Lui, stropită cu sângele Lui cel sfânt, îmbrăcată
în haina miresei, şi pecetluită cu ungerea Sfântului Duh, după
cum spune profetul zicând: “numele tău este mir în revărsare” (Cân.
1:2), şi “noi vom alerga s-avem în răsuflare mireasma mirului
tău”(Cânt. 1:3), care este “ca mirul pe cap ce se pogoară pe
barbă, pe barba lui Aaron” (Psalm. 132:2).
Biserica este cerul pământesc în care Dumnezeul
supraceresc locuieşte şi se mişcă. Ea reprezintă
răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos; este mai
mărită decât templul lui Moise, în care este scaunul milei şi
Sfânta Sfintelor. Ea este prefigurată de patriarhi, anunţată de
profeţi, fondată de apostoli, împodobită de ierarhi, şi
împlinită de martiri.
Unii numesc biserica noastră,
Creştină Ortodoxă (drept-măritoare), alţii
Ortodoxă de Răsărit; pe continentul Nord American este
numită de multe ori Biserica Ortodoxă Greacă (punând-o oarecum
în paralel cu Biserica Romano-Catolică). Dar care este numele ei
adevărat? Conform Crezului, numele
Bisericii este: una, sfântă, sobornicească (universală)
şi apostolică.
Ce înseamnă aceasta?
Biserica este una pentru că:
— fiind trup al lui Hristos,
ea nu se poate împărţi;
— Capul ei este unul, Domnul
Iisus Hristos;
— ea are un singur scop — de
a-i duce pe toţi la mântuire;
— membrii ei sunt uniţi
împreună într-o singură credinţă, botez, scop şi
aceeaşi experienţă şi viziune a vieţii în Sfânta
Treime.
Biserica
este una, oricât s-ar fi răspândit printre naţiuni prin
creşterea ei folositoare... Biserica se scaldă în lumina Domnului,
şi îşi revarsă razele ei peste întreaga lume. Este o lumină
care se răspândeşte peste tot locul, şi unitatea ei este
nedivizată ( Sf. Ciprian al
Cartaginei).
Biserica este sfântă pentru
că:
— ea este casa lui Dumnezeu,
Care este sfântă;
— ea continuă lucrarea
lui Hristos de sfinţire a oamenilor;
— ea este ghidată în
toate de Sfântul Duh.
Unde e Biserica, acolo e
şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e şi Biserica şi
tot harul (Sf. Irineu).
Biserica este sobornicească pentru
că:
— ea este întreagă,
completă şi nu-i lipseşte nimic;
— ea este revelaţia
totală a vieţii lui Dumnezeu, dragoste şi adevăr, dată
tuturor oamenilor în toate locurile şi toate timpurile;
— mesajul, misiunea şi
lucrarea ei nu se schimbă, căci şi Dumnezeu este
neschimbător.
Biserica este apostolică pentru că:
— ea continuă să
proclame ceea ce a fost descoperit de Iisus Hristos apostolilor Săi;
— continuă să
evanghelizeze în acelaşi Duh apostolic.
Din Părinţi Bisericeşti citire:
Fiecare
stă în mijlocul acestor două căi, adică a
dreptăţii şi a păcatului; şi-şi alege pe care-o
vrea şi pe aceeasta înaintează ...
şi nimeni nu este pricinuitorul pierzanei sale, decât voia sa. Iar
al mântuirii, este Dumnezeu, Care a dăruit după existenţa
şi existenţa fericită, cunoştiinţa şi puterea pe
care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu.
Nici
diavolul nu poate ceva spre pierzania omului, de pildă să-i
sădească o hotărâre potrivnică, sau neputinţa, sau
neştiinţa fără voie, sau altceva, ca să silească
pe om, ci îi strecoară numai amintirea răului.
Deci,
cel ce lucreaz binele trebuie să-i mulţumeasc lui Dumnezeu, ca Celui
ce ne-a dăruit toate după existenţă. Iar cel ce alege
şi cele potrivnice să se învinovăţească numai pe sine,
pentru că nimeni nu-l poate trage cu sila, odată ce Dumnezeu l-a
făcut liber, ca să se facă vrednic de toată lauda înaintea
Lui…
Dar
noi alegem de bună voie şi prin socotinţa proprie să facem
răul, învăţând aceasta de la născocitorul păcatului.
Nu ne sileşte Dumnezeu, cel prisositor de bun (la bine), ca nu cumva
siliţi fiind şi neascultând, mai mare osândă să avem. Nici
nu ia de la noi libertatea pe care ne-a dăruit-o cu bunătate.
(Petru Damaschin,
Invăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol, V. p. 34-35)
Veniţi
la biserică la timp
Cineva a spus că îndemnul “Veniţi la
biserică la timp!” se aude de pe amvon parcă tot atât de des ca
şi chemarea “Iară şi iară cu pace, Domnului să ne
rugăm!” Cei care sosesc la începutul Sf. Liturghii, şi
rugăciunile cărora sunt apoi deranjate de cei întârziaţi, la
această rugăminte sau admonestare a preotului răspund cu un
“Amin” ferm. Dar pentru cei care sosesc
târziu, ea cade în urechi surde.
O greşeală tot atât de mare este şi
plecarea mai devreme de la Sf. Liturghie.
De fapt, Canonul 9 Apostolic interzice atât sosirea întârziată la
Sf. Liturghie cât şi plecarea înainte de terminarea ei. Persoanele care
fac acest lucru, spune canonul, cauzează confuzie şi dezordine în
Biserică.
Problema sosirii cu întârziere la serviciile religioase,
ieşirea afară şi intrarea în biserică în timpul slujbei,
sau părăsirea înainte de rugăciunea de binecuvântare, nu este
ceva nou, specific timpurilor moderne. Să ascultăm la ceea ce spune
Sf. Ioan Gură de Aur, care a trăit în veacul al patrulea:
Când
eşti invitat la o cină, nu te aştepţi ca să
părăseşti masa înaintea altora, chiar dacă tu ai terminat
primul; dar aici, până când înfricoşătoarele taine ale lui
Hristos sunt împlinite, în timp ce serviciul divin este încă în progres,
părăseşti tu la mijlocul lui şi te duci? Cum poate aceea
să fie iertată? Cum poate să fie înţeleasă drept? Iuda
a primit împărtăşania la Cina cea de Taină din ultima
noapte, şi a mers repede afară, în timp ce restul erau încă la
masă — un exemplu care este urmat de cei care se grăbesc să
plece înainte de binecuvântarea finală (din “The Prologue” vol 1. ).
Să nu uităm că precum Iuda, care a fost
cuprins de diavol, şi noi tot de diavol suntem îndemnaţi să nu
intrăm în Biserica sfântă. Iar dacă totuşi mergem la
serviciile religioase, acelaşi diavol pune în mintea noastră gândul
că nu este nimic dacă sosim cu întârziere. Şi când ajungem
acolo, el ne dă cele mai ieftine scuze de a ieşi afară şi a
intra în biserică în timpul serviciului.
Şi când serviciul este aproape gata, el ne ispiteşte să
gândim că, desigur, noi am primit ce am dorit sau pentru ce am venit la
slujbă şi că ar trebui să ne furişăm afară
repede.
Pe de altă parte, avem îngerul nostru bun care ne
încurajează să participăm la serviciile divine, să ajungem
acolo la timp, să stăm în Biserică pentru întreg serviciul,
până la binecuvântare.
Dacă ai vedea cu ochii fizici aceste spirite, unul
rău şi întunecat şi altul bun, plin de lumină, de îndemnul
şi sfatul cui ai asculta? Desigur
că de îngerul tău cel bun. Deschide-ţi ochii sufletului tău
deci şi vezi cum îl înşeli pe îngerul tău şi pe Cel ce
ţi l-a dat când întârzii, sau ieşi şi intri, sau pleci mai
deverme de la Sf. Liturghie!
Cel care nu are Biserica
de mamă, nu poate să-L aibe pe Dumnezeu de tată (Sf. Ciprian)
`Cât de iubite sunt
locaşurile Tale, Doamne al puterilor.... Fericiţi sunt cei ce
locuiesc în Casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda
(Psalm 83:1-4).
Cât de iubit este locaşul
Tău, Doamne!
În
mai multe ocazii, am auzit întrebarea: De ce avem nevoie de Biserică?
Eu cred în Dumnezeu şi pot să mă rog şi singur. Oricum, totul este între mine şi
Dumnezeu.
Pentru unii, acest raţionament pare legitim, dar
pentru credincios este de-a dreptul o blasfemie. Credinciosul nu se
îndoieşte că (cum spune Sf. Ciprian), Cel care nu are Biserica de
mamă, nu poate să-L aibe pe Dumnezeu de tată.
De ce acordăm o aşa
de mare importanţă Bisericii? Prin câteva exemple, credem că
putem înţelege de ce Biserica este esenţială pentru mântuirea
sufletelor noastre.
În primul rând, Domnul nostru Iisus, prin exemplul
Său şi prin învăţăturile Sale, ne îndrumă spre
Biserică şi ne îndeamnă să participăm în serviciile
divine din ea. Domnul nostru a frecventat regulat Templul, prototipul
Bisericii. El şi-a început activitatea de mântuire în timpul unui serviciu
religios, când în mod public a citit şi explicat un pasaj din Sf.
Scriptură (vezi Luca 2:16 u.).
Blândul Iisus devine de-a dreptul indignat, chiar
înfuriat, când Casa Tatălui Său, Templul, a fost făcut casă
de comerţ şi de schimbare de bani. El le-a spus: Nu faceţi Casa
Tatălui Meu casă de negustorie! (Ioan 2:16)
Domnul Iisus ne-a promis că o să
clădească Biserica Sa pe credinţa mărturisită de
Apostolul Petru: ... pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o va birui (Matei 16:18). Potenţial
şi mistic, Iisus a înfiinţat Biserica Sa pe Cruce, prin vărsarea
sângelui Lui cel nevinovat pentru iertarea păcatelor noastre.
În mod vizibil, Domnul stabileşte Biserica Sa când
Sfântul Duh se pogoară peste ucenicii Lui în formă de limbi de foc,
în ziua Rusaliilor. Aceşti ucenici apoi au mers în lume ca să predice
cuvântul lui Dumnezeu, învăţând şi botezând în numele Sfintei
Treimi şi stabilind biserici pretutindeni.
În al doilea rând, mântuirea sufletelor noastre poate fi
obţinută numai în Biserică pentru că numai în ea şi
prin ea se administrează Sfintele Taine. Mă refer în particular la
Tainele Sf. Botez şi Sf. Împărtăşanie, fără
primirea cărora nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor.
Domnul Iisus a spus că dacă cineva nu se va
naşte din nou din apă şi din duh (adică prin Sfântul Botez)
nu va intra în Împărăţia Tatălui (vezi Ioan 3:5). Sfântul
Apostol Pavel spune: Pentru că noi într-un Duh ne-am botezat, pentru ca
să fim un singur trup — fie iudeu, fie elin, fie rob, fie liber — şi
toţi la un Duh ne-am adăpat (I Corinteni 12:13). Sfântul Apostol
se referă la Sfântul Duh, care ne botează, şi la Biserică,
care este Trupul Domnului. Prin botez suntem un trup, Biserica având pe Iisus
Hristos însuşi Capul ei.
De asemenea, Mântuitorul ne-a avertizat că dacă
nu vom mânca Trupul Lui şi nu vom bea sângele Lui (Sfânta
Împărtăşanie), nu vom putem intra în Împărăţia
Cerurilor, căci, cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu va avea viaţă veşnică; şi îl voi învia pe
el în ziua de apoi (Ioan 6:54).
Aici, din nou, importanţa
Bisericii pentru mântuirea sufletelor noastre este foarte clar definită.
Sfânta Împărtăşanie este binecuvântată şi apoi este
oferită în timpul Sfintei Liturghii, care are loc în Biserică.
De asemenea, noi oferim rugăciunile noastre publice
şi comune în Biserică. Sf. Iacov ne învaţă: să ne
mărturisim unul altuia şi să ne rugăm unul pentru altul
(Iacov 5:16). Această regulă
a rugăciunii este realizată în mod perfect în Sf. Biserică. Cei
care se roagă pentru mine sau cei pentru care mă rog eu sunt prezenţi
în Biserică. Domnul este prezent
aici în timpul rugăciunilor noastre pentru că El este Capul
Bisericii, Biserica fiind trupul Său. De aceea, rugăciunile în
Biserică sunt rugăciuni întru Iisus Hristos, Domnul nostru.
Şi mai mult, Domnul Însuşi a spus că
atunci când doi sau mai mulţi se adună în numele Său, El va fi
în mijlocul lor (Matei 18:20). Cât de bine este când “locuim” în Biserică
unde fraţii şi surorile noastre sunt adunaţi cu noi în numele
Lui ca
să-I aducem mărire
şi închinăciune! Să ascultăm psalmistul care se
minunează spunând (Psalm 83:1-4):
Cât
de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor... inima mea şi
trupul meu s-au bucurat în Dumnezeul cel viu... Fericiţi sunt cei ce
locuiesc în Casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda.
Apoi să ne amintim întotdeauna că în problemele
credinţei nu este important ceea ce gândesc sau îmi imaginez eu. Ce este important este ceea ce ne-a
învăţat Domnul în Cartea Sa (Pilde 3:5,6,7): Nădăjduieşte
cu toată inima în Dumnezeu, iar cu înţelepciunea ta nu te semeţii.
Teme-te de Dumnezeu şi fereşte-te de tot răul.
Nu trebuie să ne înşelăm pe noi
înşine judecând că totul este doar între mine şi Dumnezeu.
Adevărul este, că aşa cum nimeni nu este născut singur,
nimeni nu se va mântui singur. De aceea, trebuie să ne reîntoarcem la
Biserică. Numai prin ea şi în ea putem noi să ne mântuim
sufletele şi să câştigăm viaţă veşnică.
Sfintele Taine
de
Zorica Laţcu - Teodosia
Iată
Domnul iar S-a răstignit,
Iată
Mielul iarăşi S-a jertfit,
Trup şi
sânge se amestecă-n pahar,
E Golgota
masa Sfântului Altar
Din potir
binecuvântat,
Şi din
trupul cel însuliţat,
Curge
scumpul sânge har mântuitor,
Viaţă
dăruind întregului popor.
Voi, cei
care sunteţi însetaţi,
Şi
izvor de apă nu aflaţi,
Haideţi toţi şi setea
voastră-o potoliţi,
Scumpul sânge al jertfei, astăzi îl
primiţi.
Voi cei care mult aţi
flămânzit,
Cei ce-n lume hrană n-aţi
găsit,
Pentru voi azi se jertfeşte Mielul
Sfânt,
Pâinea vieţii astăzi pentru
voi s-a frânt.
Din potir sfânt şi luminos,
Când primim în taină pe Hristos,
Însăşi sfinţii cei din
slavă jinduiesc,
Fericirea celor ce se
împărtăşesc.