Despre importanta rugaciunii Pr. Arsenie Boca Când te scoli dimineata din somn, gândeste-te ca Dumnezeu îti da ziua pe care n-ai fi putut sa ti-o dai singur, si pune deoparte prima ora sau macar un sfert de ora din ziua ce ti-a dat si adu-o drept jertfa lui Dumnezeu într-o rugaciune de multumire si de cerere buna. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îti vei sfinti ziua, cu atât mai puternic te vei îngradi în fata ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.

Tot asa, când mergi catre somn gândeste-te ca Dumnezeu îti da odihna de ostenelile tale. Consacra lui Dumnezeu o curata si smerita rugaciune. Buna ei mireasma îti va apropia pe îngerul tau spre paza ta.

Rugaciunea de dimineata pentru om este întocmai ca roua diminetii pentru plante. Cine se roaga lui Dumnezeu de dimineata, cu o cuvenita luare aminte, e mai fericit si mai linistit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupa toata ziua cu ceea ce o preocupa de dimineata, ca o piatra de moara, care macina în restul zilei grâu sau neghina.

Sa ne straduim sa punem întotdeauna de dimineata grâu pentru ca vrajmasul sa nu toarne neghina. Sa petrecem ziua ce începe în asa fel încât ea sa ne poata duce catre ziua vesnica, iar nu catre noaptea vesnica.

Sileste-te ca si în mijlocul ocupatiilor sa gasesti macar câteva minute pentru ca sa te întorci cu gândul si cu rugaciunea plina de evlavie catre Acela, Care binecuvinteaza munca cinstita si da izbânda lucrului bun.

Munca si rugaciunea este folosirea cea mai necesara si cea mai buna, în timpul pe care Dumnezeu ni-l da în fiecare zi. “Roaga-te si lucreaza!” Iata pravila de aur care îmbratiseaza toata întelepciunea vietii pamântesti.

Tu nu esti creeat pentru pamânt, ci pentru cer. Dupa ostenelile si grijile vietii, ridica-te sus cu mintea si cu inima, revarsa-ti înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugaciuni si multumiri. Roaga-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la munca, treci la rugaciune, de la rugaciune la munca! Roaga-te si munceste!

Începe si sfârseste-ti ziua cu Dumnezeu.

Când mergi catre somn adu-ti aminte de moarte al carui chip si tinda este somnul.

Adu-ti aminte de cele trecute si nadajduieste în Domnul pentru cele viitoare. Foloseste spre bine cele prezente.

Rugaciuni ale diminetii

Din somn sculându-ma, multumescu-Ti Tie, Preasfânta Treime, ca pentru multa bunatatea Ta si pentru îndelunga-rabdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine lenesul si pacatosul, nici nu m-ai pierdut pentru faradelegile mele, ci ai facut iubire de oameni dupa obicei; si întru deznadajduire zacând eu, m-ai ridicat, ca sa mânec si sa slavesc putereaTa. Deci, acum lumineaza-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca sa învat cuvintele Tale, sa înteleg poruncile Tale, sa fac voia Ta, sa-Ti când întru marturisirea inimii si sa laud preasfânt numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sculându-ma din somn, catre Tine, Stapâne, Iubitorule de oameni, scap si spre lucrurile Tale, ma nevoiesc. Ma rog Tie ajuta-mi cu milostivirea Ta în toata vremea si în tot lucrul. Izbaveste-ma de toate lucrurile lumesti cele rele si de sporirea diavoleasca izbaveste-ma si ma du întru împaratia Ta cea vesnica. Ca Tu esti facatorul meu si Purtatorul de grije si Datatorul a tot binele si întru Tine este toata nadejdea mea si Tie marire înalt, acum si pururea si în vecii vecilor (O rugaciune a Sf. Macarie cel Mare) .

Isihie Sinaitul

Despre pregatirea pentru primirea Sf. Impartasanii

Isihie Sinaitul a fost monah în mânastirea Rugului de pe muntele Sinai. Faptul ca în scrierile lui reproduce din Sfintii Parinti Marcu Ascetul, Ioan Scararu si Maxim Marturisitorul, care au trait pe la mijlocul veacului al VII, ne face sa credem ca el a trait pe la sfârsitul veacului al VII-lea, sau mai târziu.

De la el a ramas tratatul: Scurt cuvânt de folos sufletului si mântuitor despre trezvie si virtute (Filocalia, vol. IV). Acest tratat este împartit în doua serii de câte o suta de capete (cuvinte). Este bine ca mai înainte de a privi la ceea ce scrie Isihie Sinaitul despre Sf. Împartasanie, sa explicam în câteva cuvinte doctrina sa prezentata în aceasta carte.

Pr. D. Staniloaie arata ( Viata lui Isihie Sinaitul , în Filocalia, vol. IV, 45-46) ca “virtutea principala la Isihie este trezvia .” Dupa Isihie, continua el, “toata viata spirituala se reduce la trezvie sau atentie,” Isihie defineste trezvia chiar în primul cap al cartii: “Trezvia este o metoda duhovniceasca durabila, umarita cu râvna, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbaveste pe om cu totul de gânduri si cuvinte patimase, si de fapte rele; urmarita astfel, ea îi daruieste apoi cunostinta sigura (tainica) a lui Dumnezeu cel necuprins….”

Isihie mai identifica trezvia cu “curatia inimii” (I, 1) sau cu “linistea inimii” (I, 3). El uneori o mai numeste si “paza mintii” (1, 3), adica acea atentie a mintii care trebuie sa ia seama la atacurile aduse de satana în suflet, ca sa nu provoace în noi gânduri prietenoase cu ele. Ea este “fixarea staruitoare a gândului la poarta inimii, ca sa priveasca gândurile hotesti care vor sa vina înauntru” (I, 6).

Ajutorul cel mai însemnat al trezviei este chemarea neîncetata a numelui lui Iisus (I, 21, 28, 41, 62, 96-98, II, 72, 80, 94, 86-87). “Deci orcând si ori de câte ori se întâmpla sa se înmulteasca în noi gândurile rele, sa aruncam în mijlocul lor chemare Domnului nostru Iisus Hristos si le vom vedea îndata împrastiindu-se ca fumul în vazduh, cum ne învata experienta; iar mintea ramânând singura sa înceapa iarasi lucrarea atentiei (trezviei) si a chemarii neîncetate. Si de câte ori patimim aceasta în urma împrastierii, sa facem asa” (I: 97).

Chemarea numelui lui Hristos se face prin rugaciune: “Cel ce nu are rugaciune curata de gânduri nu are arma pentru lupta. Iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza necontenit în adâncurile sufletului, ca prin chemarea lui Iisus, vrajmasul ce se lupta într-ascuns sa fie biciuit si ars” (I, 21).

S-au distins doua principii dominante în teologia lui Isihie: unul pshiologic sau mistic si altul dogmatic. Dupa cel psihologic, tot pacatul începe printr-un gând, iar dupa cel dogmatic, fara Iisus nu putem face nimic. De la aceste principii se traseaza apoi consecintele doctrinei lui. Dupa el asceza (postul, înfrânarea, dormitul pe jos) nu sunt suficiente. Ea împiedca doar pacatul cu fapta (II, 8), iar singura atentia, trezvia se opune pacatului din cugetare.

Treptele razboiului interior pe care-l poarta trezvia pentru a ajunge la linistea netulburata de gânduri si închipuiri sunt urmatoarele:

1) Respingerea gândului de la prima lui aparitie, adica de la atac sau momeala, care nu este produsul nostru, ci al satanei (II, 71, 72). Atacul apare la început ca ceva nevinovat: gândul sau închipuirea unui lucru sensibil (II, 61). In acasta respingere a gândului de la prima aparitie, rolul principal îl are atentia.

2) Dar daca, cu toate acestea, gândul a patruns, rolul de-a lupta cu el îi revine împotrivirii . Aceasta lupta trebuie sa zdrobeasca capul sarpelui (II, 50; I, 34).

3) Dar fara chemarea numelui al lui Iisus, toata sârguinta noastra este zadarnica (II, 50, 68). Atentia si împotrivirea trebuie sa fie suportate de rugaciunea neîncetata . Mai ales de rugaciunea lui Iisus, care trebuie sa devina obisnuita ca respiratia, “lipita de respiratie,” spune Isihie: “Uneste cu rasuflarea narii trezvia si numele lui Iisus sau gândul neuitat la moarte si smerenia. Caci amândoua sunt de mare folos” (II, 87). Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii vavilonesti, adicâ gândurile nascute de satana cu noi (II, 50, 56).

4) Mintea curatita de închipuiri si gânduri naste acum întelesuri dumnezeiesti si tainice (II, 54). Mai întai vede o lumina care începe ca o candela atârnata înauntru mintii, si creste ca un soare cu lumina nesfârsita, iar aceasta este Iisus Hristos. Acum am devenit vazatori . “Celor ce suntem întariti în Hristos si am început sa umblam în trezvie fara gres, întâi ea ni se arata în minte ca un sfesnic, tinut oarecum cu mâna mintii noastre, si calauzându-ne pe cararile cugetarii; pe urma, ca o luna atotluminoasa, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arata ca soare Iisus însusi, împrastiind raze de dreptate, adica aratându-se pe Sine si pe ale Sale ca niste lumini atotstralucitoare ale vederilor.” (II, 64).

Am prezentat pe scurt doctrina lui Isihie pentru doua motive. Unul din motive este actualitatea acestei virtuti în timpurile noastre. Noi traim timpurile de cea mai mare împrastiere a mintii pe care l-a trait vreodata omenirea. Mintea si cugetele noastre sunt îmbuibate cu imagini, gânduri, ispite la fiecare întoarcere de timp, la orice schimbare de loc. Un credincios din timpurile noastre trebuie sa se lupte pe viata si pe moarte ca sa-si puna paza mintii sale. El are nevoie de aceasta virtute a trezviei pentru a putea progresa duhovniceste, dar mai ales pentru ca pur si simplu sa-si poata pastra credinta.

Dar, în primul rând, cunoscând doctrina lui Isihie, o sa ne ajute sa întelegem mai bine referinta pe care o face la Sf. Impartasanie.

Iata ce scrie Isihie la capul 100 (p.69):

“Când ne învrednicim nevrednicii, cu frica si cu cutremur de dumnezeiestile si preacuratele taine ale lui Hristos, Dumnezeul si Împaratul nostru, atunci si mai mult sa aratam trezvia, pazirea mintii si osârdia, ca focul cel dumnezeiesc sau trupul Domnului nostru Iisus Hristos sa mistuie pacatele si necuratiile mici si mari. Caci intrând în noi, El alunga îndata din inima duhurile viclene ale rautatii si ne iarta pacatele facute mai înainte, si atunci mintea ramâne fara tulburarea gândurilor rele. Si daca dupa aceea ne vom pazi cu osârdie mintea si vom sta în poarta inimii noastre, când ne vom învrednici iarasi de ele, dumnezeiescul trup ne va lumina si mai mult mintea si o va face asemenea unei stele.

In cele ce urmeaza vom face, mai întâi, un mic comentariu la acest text.

Când ne învrednicim . Primirea Sf. Împartasani este o vrednicie pe care noi însine ne-o luam. Dar, nevrednici fiind, trebuie sa luam aceasta vrednicie cu multa umilinta si smerenie. Asa precum în nevrednicie chemam pe Dumnezeu ca Tata în rugaciunea Tatal nostru, la fel îndraznim sa ne apropiem de Fiul si sa-L primim în preacuratul lui Trup si scumpul lui Sânge. Luam sf. Taina cu pacat, dar smeriti ne punem nadejdea în mila lui Dumnezeu. Cine nu primeste Sf. Taina nu se învredniceste el însusi de aceasta vrednicie, si acesta este mai mare pacat.

…nevrednicii . Cei mai multi dintre noi, ca pregatire pentru primirea Sf. Împartasanii, tinem post, ne rugam, ne spovedim. Dar cu toate acestea noi nu suntem vrednici sa ne apropiem de Paharul mântuirii. Tot nevrednici ramânem. Daca cineva, chiar daca face faptele mari ale milei si credintei si se socoteste “vrednic” de a primi Sf. Taina, chiar în momentul acela îsi pierde vrednicia.

…cu frica si cu cutremur . Primirea Sfintei Taine se face cu frica, pentru ca ea este foc care arde pacatele noastre, dar care poate sa ne arda si pe noi care ne învrednicim fara vrednicie sa le primim. Sf. Împartasanie trebuie primita cu cutremur fiintial, pentru ca primim în noi pe Însusi Domnul nostru Iisus Hristos. De asemenea, primirea Sf. Taine ne schimba fiintial. Ea ne curateste si de pacatele pe care în mod insistent le facem, si pe care nu întotdeauna le cedam.

… de dumnezeiestile si preacuratele taine . Sf. Taine sunt dumnezeiesti pentru ca Dumnezeu este cel ce se ofera în ele. Transformarea vinului si a pâinii în Trupul si Sângele Domnului se face tot de la Dumnezeu, Duhul Sfânt, cu puterea, lucrarea si pogorârea Lui.

Sunt preacurate, pentru ca aceasta jertfa nesângeroasa atârna de jertfa Mântuitorului pe Cruce. El Care a fost fara de pacat, curat, prea-curat, s-a jertfit pe cruce pentru iertarea pacatelor noastre.
… ale lui Hristos, Dumnezeul si Împaratul nostru . Taina este a Domnului pentru ca El este materia acestei Taine. Vinul si pâinea sunt de fapt Trupul si Sângele Lui. Iisus este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoana a Sfintei Treimi, “lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat.' Ele este Împaratul nostru, dar împaratia lui nu este din lumea aceasta.

… atunci si mai mult sa aratam trezvia, pazirea mintii si osârdia . Aici apar conceptele doctrinare ale lui Isihie: trezvia, paza mintii si osârdia . Aceste trei concepte sau virtuti pe alocuri se confuda în gândirea lui Isihie, dar se si disting. Trezvia este acea atentie a mintii obtinuta prin rugaciune si curatirea mintii de orice gând, care permite lumina Divina sa o patrunda. Paza mintii se refera la respingerea oricaror gânduri straine si diavolesti, a ispitelor, ca sa patrunda gândirea noastra. Osârdia este osteneala de a chema numele Domnului Iisus în acest proces.

Iata cum Isihie pune împreuna aceste trei virtuti: “Trebuie sa ne ostenim pentru pazirea celor cinstite. Iar cinstite cu adevarat sunt acelea care ne pazesc de tot pacatul prin simturi si prin minte. Acestea sunt: paza mintii împreuna cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea neîncetata în adâncul inimii, linistea necontenita a cugetarii, ca sa zic asa chiar si din partea gândurilor ce ni se par de-a dreapta; si silinta de a ne afla goliti de gânduri, ca sa nu ne însele hotii. Caci, desi ne ostenim staruind in inima, dar mângâierea e aproape.” (II, 2)

… ca focul cel dumnezeiesc sau trupul Domnului nostru Iisus Hristos sa mistuie pacatele si necuratiile mici si mari. Trupul Domnului nostru este foc dumnezeiesc care mistuie pacatele si necuratiile noastre. Primind Sf. Împartasanie noi ne învrednicim deci de iertarea pacatelor. Aceasta mistuire ca prin foc a pacatelor, Isihie o conditioneaza de virtutile trezviei, paza mintii si osârdia. Pentru el, postul si toate ostenelile trupesti nu sunt suficiente pentru o învrednicire de a primi Sf. Taina. Sunt necesare dobândirea virtutiilor spirituale si mintale, pentru eficienta primirii Tainei.

… Caci intrând în noi, El alunga îndata din inima duhurile viclene ale rautatii si ne iarta pacatele facute mai înainte, si atunci mintea ramâne fara tulburarea gândurilor rele. Aici Isihie vorbeste despre beneficiile primirii Sf.Taine. Atunci când Domnul in forma Sf. Împartasanii intra în trupurile si inimile noastre, alunga a)“duhurile viclene ale rautatii,” b) ne iarta pacatele facute pâna atunci, si c) mintea se curateste de “tulburarea gândurilor rele”, aduce pacea inimii.

… Si daca dupa aceea ne vom pazi cu osârdie mintea si vom sta în poarta inimii noastre, când ne vom învrednici iarasi de ele, dumnezeiescul trup ne va lumina si mai mult mintea si o va face asemenea unei stele .

Aceste trei virtuti sunt necesare înainte de primirea Sf. Taine, la primirea Sf. Taine (“atunci si mai mult,” spune Isihie), si dupa primirea Sf. Taine. Chiar imediat dupa ce primim Sf. Taina începem procesul de pregatire pentru primirea ei din nou. Sf. Impartasanie este o Taina care se repeta, nu precum Botezul sau Mirungerea. Având o pregatire buna cu fiecare primire a Sf. Taine trebuie sa facem un progres spre luminarea mintii: mintea dumnezeiescul Trup o va lumina si o va face asemenea unei stele.

In concluzie.

Referinta la Sf. Împartasanie constituie ultimul cap al primei sute de capete. El este ca o concluzie sau ca o încununare a gândirii lui. Prin aceasta Isihie arata importanta Sf. Taine. Sf. Taina a Împartasaniei este importanta nu numai pentru mântuirea credinciosului, dar si ca ajutor în procesul de mântuire, în calatoria spre mântuire.

Ca sa o punem în termeni medicali: Sf. Impartasanie este pasiva, activa si preventiva . Este pasiva caci ne iarta greselile noastre din trecut, este activa pentru ca vindeca bolile noastre trupesti si sufletesti; si este preventiva, pentru a ne ajuta în mentinerea sanatatii si ne fereste de orice boala trupeasca sau sufleteasca.

Asa dupa cum am aratat, când am discutat cele doua principii din doctrina lui Isihie, tot pacatul începe printr-un gând si fara de Iisus nu putem face nimic. Trezvia însasi se poate obtine numai în continua concentrare a mintii în Iisus Domnul. Dar împlinirea ei devine completa, ajutorul suprem al lui Iisus se obtine prin Sf. Împatasanie.

Pentru pregatirea primirii Sf. Impartasanii nu este destul numai “dreptatea si nevointa trupeasca,” adica: postul, culcarea pe jos, privegherea si celelalate, ci este necesara si o pregatire a mintii, spirituala. Nu este suficienta numai o curatire trupeasca prin post, ci si una spirituala, o curatire a mintii si a inimii prin Spovedanie, rugaciune neîncetata, prin dobândirea virtutilor, în special a trezvei. Crestinul trebuie sa stea tot timpul de straja ca mintea lui sa nu fie atacata de diavol. Iar atunci când este atacata sa respinga aceste ispite si sa le înlature prin chemarea numelui lui Hristos. In acest proces de pregatire pentru primirea Sf. Taine, mai presus de toate, este rugaciunea

“Cu adevarat fericit este cel ce s-a lipit în cugetare de rugaciunea lui Iisus si-L striga pe El neîncetat în inima, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre sau flacara cu ceara. Venind soarele pe deasupra pamântului, face ziua; iar numele sfânt si preacinstit al Domnului Iisus, luminând în cugetare neîncetat, naste nenumarate întelesuri, asemenea soarelui.” (p.90)

Îngerului Rafail ne apara în calatoria noastra

În viata aceasta suntem calatori. Si calatorim mai mult, pe distante mai mari si mai des ca oricând în istoria omenirii. De aceea este evident ca “rugaciunile pentru calatori” sunt actuale si importante.

În aceste rugaciuni speciale de calatorie doua evenimente biblice sunt invocate. Primul este calatoria Domnului cu Sf. Luca si Cleopa pe calea Emausului. Al doilea eveniment este luat din cartea lui Tobit. Tânarului Tobie, în calatoria sa în Media, a fost însotit de îngerul Rafail:

Când te rugai tu si nora ta, Sara, eu duceam pomenirea rugaciunii voastre înaintea Celui Sfânt si când îngropai tu pe cei morti, înca eram cu tine,” spune îngerul Rafail.

Aceasta arata ca rugaciunile, milosteniile si toate faptele bune izvorâte din dragoste de oameni sunt înfatisate lui Dumnezeu de catre înger (Tobit 12, 12).

În aceste rugaciuni cerem ca Domnul Iisus sa calatoreasca cu noi, cum a calatorit cu Luca si Cleopa, sa ne apere si sa ne mântuiasca . Dar si rugaciunile catre îngerul Rafail încalzesc inimile calatorului modern. Îngerii Domnului, zburând pretutindeni cu aripile usoare, ne dau o securitate speciala, mai ales când ne aflam în avionul imens si greoi, plutind deasupra vârfurilor muntilor si deasupra norilor stralucind în bataia soarelui.

Îngerul pazitor este cu noi întotdeauna, si pe el îl chemam în ajutor în calatoria noastra, când zicem cu cântarea canonului: Pe tine pazitor câstigându-te, împreuna petrecator si împreuna vorbitor, sfinte îngere, pazindu-ma, cu mine calatorind, împreuna locuind si cele de mântuire înainte pururea punându-le...

Când voi calatori din nou, mai ales cu avionul, sigur voi avea cu mine canonul de rugaciune catre îngerul pazitor si icoana sfânt a îngerului Rafail.

Despre rugaciune:

Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Rugaciunea este vlastarul blândetii si al lipsei de mânie. Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea este alungarea întristarii si a descurajarii. (Evagrie Ponticul, Filocalia I, p. 74).

Pilde

Episcopul Policarp Morusca a scris pilda aceasta în Pastorala de Craciun din 1936:

"Dar sunt si orbi care fug de lumina Evangheliei. Doi cerseau la margine de oras, pe unde era sa treaca icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Auzisera si ei ce multe minuni de tamaduire a savârsit, pe unde a fost purtata. Si li se facu frica ca se vor tamadui si ei, si nu vor mai putea cersi mila trecatorilor. Si se hotarâsera sa evadeze, sa fuga din calea acestei “nenorociri.”

Multi oameni procedeaza la fel, fug de puterea lui Dumnezeu, de mila si de dragostea Lui, pentru ca le este frica sa nu piarda ceea ce au în viata aceasta trecatoare, ca nu cumva sa renunte la ceea ce au realizat sau întru care s-au afirmat în viata aceasta oarba — si ramân niste orbi spiritualiceste. Ei sunt niste orbi care fug de lumina Evangheliei.

Cuiele din gard

Era odata un copil care se mânia adesea. Tatal lui i-a dat o cutie cu cuie si i-a spus ca de câte ori îsi pierde calmul, sa bata un cui în gard.

În prima zi, baiatul a batut 37 de cuie. În urmatoarele saptamâni, numarul cuielor batute în gard în mod gradat s-au micscorat. El si-a dat seama ca este mai usor sa-si controleze nervii decât sa bata cuie în gard.

Iata ca a venit si ziua în care baiatul nu si-a mai pierdut cumpatul deloc. Aflând vestea cea buna, tatal lui i-a sugerat sa scoata câte un cui din gard pentru fiecare zi în care el nu se mai enerveaza.

Când tânarul l-a informat ca toate cuiele au fost scoase, tatal l-a dus la gard si i-a zis: “Ai facut bine, fiul meu, dar priveste la gaurile ce au ramas în gard. Gardul niciodata n-o sa mai fie cum a fost. Când spui lucruri la mânie, ele lasa urme, precum si cuiele acestea au lasat gauri în gard.”

Daca împungi pe cineva cu un cutit ascutit, nu conteaza de câte ori o sa-i spui ca îti pare rau, cicatricea va ramâne. Rana verbala este tot atât de rea, sau chiar mai rea, decât cea fizica.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Vazuti în icoanele sarbatorii lor

Sf. Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti împreuna de Biserica Ortodoxa la 29 iunie în fiecare an. Exista doua icoane proeminente ale acestei sarbatori. În una din ele, Sf. Apostoli Petru si Pavel sunt prezentati tinând în mâinile lor Biserica, iar în cealata sunt aratati îmbratisându-se, ca o împacare dupa un argument sau o neîntelegere.

Într-adevar, a fost o neîntelegere între acesti doi apostoli, care este descrisa cu atentie în cartea Faptele Apostolilor. Conflictul acesta a fost destul de important pentru Biserica în formare, care a convocat Sinodul Apostolic la Ierusalim, în anul 51 d.H.

Sf. Pavel a fost chemat de Domnul Iisus pe drumul Damascului (vezi Fapte cap. 9) de a duce Evanghelia, vestea cea buna, la neamuri, la neevrei. Pentru aceasta el este numit Apostolul Neamurilor. Sf. Pavel a fost de opinie ca acei crestini care veneau dintre neamuri nu trebuiau sa urmeze prescriptiile liturgice ale Vechiului Testament, precum unele reguli privind modul de a mânca, si în mod special taierea împrejur. Biserica care se afla în formare între evreii din Ierusalim, din contra, a insistat asupra acestor reguli ca fiind obligatorii pentru toti urmasii lui Hristos.

Sf. Apostol Petru a fost de acord cu Sf. Pavel, când au discutat în particular, dar când a fost vazut de fratii lui din Ierusalim, mâncând cu neamurile, el a abandonat pozitia Sf. Apostol Pavel. Fiindu-i frica sa nu fie judecat de biserica din Ierusalim, Sf. Petru si-a reversat pozitia. Imediat dupa aceea Sf. Pavel îl acuza pe Sf. Petru de duplicitate.

Dar, de fapt, aceasta neîntelegere dintre cei doi apostoli a devenit o problema a întregii Bisericii. Era o problema de teologie practica care avea nevoie de atentie imediat, pentru ca ameninta sa divizeze Biserica în doua, evreii într-o parte si neamurile, în cealalta.

Sinodul apostolic a avut loc în Ierusalim, sub conducerea lui Iacob, fratele Domnului, primul Episcop al Ierusalimului. Sf. Iacov, ca un conducator al Sinodului, precizeaza concluziile lui. El a spus: De aceea eu socotesc sa nu-i tulburam pe cei ce dintre pagâni se întorc la Dumnezeu, ci sa le scriem sa se fereasca de întinarile idolilor si de desfrâu si de sugrumate si de sânge (Fapte 15:19 -20). Sinodul a scris o scrisoare, trimisa prin Iuda si Silas — care prin cuvânt va vor vesti si ei aceleasi lucruri (v. 27).

Sinodul apostolic a fost unul dintre cele mai importante evenimente din viata Bisericii. El stabileste forma conciliara de conducere a Bisericii, care este mentinuta de Biserica Ortodoxa în forma Sfântului Sinod.

Deciziile acestui sinod sunt valide si astazi. Crestinii nu au nevoie sa fie taiati împrejur. Taierea împrejur a fost pecetea Vechiului Testament. Pecetea Noului Testament este Sf. Botez, care este o nastere din nou din apa si din Duh. De ceea, spune decizia Sinodului Apostolic, Duhul Sfânt si noi (apostolii) am hotarât (v.28) ca nu trebuie sa devenim evrei prin taierea împrejur, înainte de a deveni crestini, urmatori ai lui Hristos. Ci, prin Sfântul Botez noi devenim membrii ai Trupului Lui Hristos, ai Bisericii Sale.

Icoana Sfintilor Apostoli Petru si Pavel imortalizeaza momentul acesta când, dupa Sinodul apostolic, fiind amândoi de acord cu decizia tocmai luata, se îmbratiseaza unul cu altul cu dragoste frateasca. În cealalta icoana , ei tin Biserica în mâinile lor, aratând ca cele doua directii ale celor doi apostoli au devenit una, unind pe evrei cu neamurile, în casa Bisericii lui Hristos.

Din Parintii bisericesti:

Orice vorbire duhovniceasca ce se face în ascuns în mintea sau inima omului, toata grija mintii cea buna dupa Dumnezeu si toata cugetarea celor duhovnicesti, rugaciune se socoteste. Ori felurimea citirilor, ori cuvinte ale gurii spre lauda lui Dumnezeu, ori grija cea cu mâhnire întru Domnul, ori închinari ale trupului, ori cântarea de psalmi prin rostire de stihuri, rugaciune este si rugaciune se coteste . f. Efrem Sirul: Filocalia X, Cuv. 35)

Întâi sa ne iubim Daruitorul

Iisus a spus, Cel ce-si iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10:37 ). Aceasta este una din “pronuntarile grele” ale Domnului nostru Iisus Hristos. Ea ne socheaza si ne lasa cu o simtire incomoda despre gelozia lui Dumnezeu (despre care se vorbeste destul de clar în Vechiul Testament). Dar, dupa o cercetare mai atenta, întelegem ca prin aceasta pronuntare, Iisus pune într-o perspectiva corecta legatura pe care trebuie s-o facem între Dumnezeu si darurile Lui catre noi.

Cercetând mai îndreaproape parabola Cinei celei Mari (Luca 14:16 -24) ne va ajuta sa întelegem sensul pronuntarii. Oaspetii invitati la cina gasesc scuze ca sa nu vina. Tarina am cumparat si trebuie sa ies ca s-o vad , a spus unul. Celalat s-a rugat sa fie iertat spunând: Cinci perechi de boi am cumparat si m-am dus sa-i încerc. Altul a spus: Femeie mi-am luat, si de aceea nu pot veni.

Din aceste raspunsuri se vede clar ca oaspetii invitati au pus darurile primite de la Dumnezeu mai presus de Dumnezeu. Ei au uitat ca sotia si boii si tarina erau toate daruri de la Dumnezeu si ei au neglijat sa recunoasca pe Daruitorul lor, Dumnezeu cel puternic, refuzând sa raspunda la invitatie.

În contrast cu invitatii din parabola aceasta, noi avem exemplul pozitiv al lui Iov care si-a pus întreaga încredere în Dumnezeu. Dumnezeu a permis ispititorului (satana) sa-l încerce pe Iov sa vada daca multele daruri ce i-au fost daruite vor interveni între el si credinta lui în Dumnezeu. Iov a trecut încercarea aceasta cu mare rabdare. În parabola, darurile au devenit prioritatti si pentru opaspetii invitati, dar în cazul lui Iov, Dumnezeu a fost prioritatea si singura lui grija. Chiar când toate darurile i-au fost luate, si averi, si copii, si sotie, el nu si-a pierdut credinta în Dumnezeu.

Noi am face bine sa ne punem în situatia lui Iov si sa ne întrebam pe noi însine: “Daca Dumnezeu ne-ar lua darurile sale de la noi, ne va mai ramâne Dumnezeu sau nu va mai ramâne nimic? Nu ne va mai ramâne nimic, pentru ca tot ce am acceptat au fost doar darurile Lui, iar nu si pe El, Daruitorul lor.” Mai curând sau mai târziu, în momentul mortii noastre, va trebui sa raspundem la aceasta întrebare.

Aceasta, fara îndoiala, este ispita timpurilor noastre. Noi suntem mult mai bogati decât Iov, care, pentru timpurile lui, a fost un om de mari bogatii. Noi avem atât de multe lucruri în jurul nostru, atât de multe daruri de la Dumnezeu, si nu este nimic rau în aceasta. Rau este ca noi, ca si oaspetii invitati din parabola, suntem preocupati mai mult de daruri decât de Daruitor. Iubind darurile lui Dumnezeu nu este echivalent cu iubirea de Dumnezeu. De fapt, când legatura dintre “dragostea” noastra pentru Dumnezeu si “pasiunea” pentru darurile lui este distorsionata, noi ne punem în pericolul de a-L expulza pe Dumnezeu din peisajul vietii noastre. Nu o sa mai avem timp pentru Dumnezeu pentru ca-l cheltuim cu darurile Sale .

Este important deci sa tinem relatia dintre daruri si Daruitor într-o perspectiva si balanta corecta. Daca iubim pe Dumnezeu mai întâi, atunci fara îndoiala vom iubi si darurile Lui. Numai când iubim pe Dumnezeu într-adevar, noi iubim si mama, si sotie. Numai atunci putem noi sa ne bucuram de darurile vietii acesteia. Numai atunci, darurile îsi au adevaratul lor înteles.

Când Iisus a spus ca: Cel ce-si iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, nu ne-a spus sa nu ne iubim parintii nostri. Dimpotriva, el ne îndeamna sa -i iubim, dar într-o ordine fireasca, adica mai întîi sa-L iubim pe Dumnezeu. Sa întelegem deci acest paradox: când iubim pe Dumnezeu mai întâi, noi vom iubi mai mult — iar nu mai putin — pe mama sau pe tatal nostru si toate darurile acestei vieti.

Dumnezeu ne-a dat viata, cel mai pretios dar, si vrea ca noi s-o avem si s-o avem din abundenta. Sa ne aducem aminte însa ca ne putem trai viata din abundenta doar atunci când, mai întâi si mai presus de toate, îl iubim pe El, Daruitorul cel vesnic. Numai atunci când iubim pe Daruitorul, Dumnezeu, putem noi sa apreciem cu adevarat darurile Lui pentru noi.

PILDE

Despre darnicie

O poveste ebraica mai veche reda discutia dintre un rabin si Domnul despre Iad si Rai. “Iti voi arata Iadul,” i-a zis Domnul si l-a condus pe rabin într-o odaie în mijlocul careia se afla o masa mare si rotunda. Oamenii sedeau în jurul ei si flamânzi si disperati. În mijlocul mesei era o oala mare de tocana, de ajuns sa-i sature pe toti. Mirosul tocanei era delicios, de-i lasa rabinului gura apa. Cei ce sedeau la masa tineau în mâini niste linguri cu coada neobisnuit de lunga, asa încât fiecare reusea sa ajunga la tocana, dar când s-o duca la gura nu izbutea din pricina cozii extrem de lunga. Atunci rabinul a vazut prin ce suferinta grozava treceau acestia.

“Acum îti voi arata Raiul.” a zis Domnul si l-a dus într-o alta încapere, la fel ca si cea dintâi. Si acolo era o masa mare, rotunda si o oala cu tocana. Oamenii, ca si cei dinainte, erau echipati cu aceleasi linguri - dar acestia erau bine hraniti, râdeau si vorbeau. La început rabinul n-a priceput. “Este simplu, dar necesita îndemânare,” a zis Domnul. “Vezi, acestia au înteles ca trebuie sa se hraneasca unul pe altul.”

Semnele timpurilor noastre

Când muntele Vezuviu a erupt în anul 79 d.H. a distrus complet orasele romane Pompei si Herculane.

Eruptia a fost atât de neasteptata ca locuitorii acestor orase au fost prinsi si omorâti în timp ce-si urmau rutina zilei: barbati si femei au fost prinsi în piata, bogatii, în baile si casele lor luxoase, sclavii, la locurile lor de munca. Au murit de la cenusa vulcanica si de la gazele toxice si extrem de ferbinti. Chiar si animalele de casa au murit tot atât de fulgerator ca si stapânii lor. Nu ne este greu sa ne imaginam ce zi teribila, plina de panica si de groaza, a fost.

Ceea ce e mai trist este faptul ca acesti oameni nu ar fi trebuit sa moara. Oamenii de stiinta au confirmat ceea ce scriitorii antici au notat, ca saptamâni de huruituri si cutremure au precedat explozia finala. Chiar si un fum gros, amenintator a fost vazut clar iesind din munte înainte de eruptie. Ce bine ar fi fost daca ei ar fi stiut sa înteleaga si sa raspunda la semnele de alarma date de muntele Vezuviu.

Se aud “huruituri” similare si în lumea de azi: razboaie, cutremure, inundatii, existenta armelor de distrugere în masa, dezastre economice, dezmembrarea familiei si decaderea morala. În timp ce aceste semne nu sunt ceva cu totul nou, apartinând doar lumii moderne (sau post moderne), ele ne atrag atentia la ziua Judecatii ce va sa vina pe neasteptate (Matei 24). Dar noi nu trebuie sa fim prinsi nepregatiti, precum locuitorii oraselor romane. Dumnezeu ne avertizeaza si în acelasi timp ofera scapare celor ce asculta si înteleg aceste “huruituri” ale vremurilor noastre.

Teognost, scriitor filocalic (în Despre faptuire ... Folocalia, IV), ne îndeamna :

Lupta-te sa iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlauntrul inimii tale, ca o siguranta neîndoielnica , ca sa nu afli în vremea iesirii tulburare si spaima neasteptata . Si atunci ai luat-o, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri s i constiinta întepându-te pentru suparari si când primesti cu bucurie si cu inima pregatita moartea cea înfricosata de care fug cei multi.

DATINI

St. Dimitrie Romaian Orthodox Church

P.O Box 146

Monroe , CT 06468