http://www.stdimitrieeaston.org/datini-rugaciune.htm
DATINI
Anul XXI vol. 3 Foaie româneasca pentru suflet Toamna, 2009
Ce sa cerem de la Dumnezeu
de Pr. Arsenie Boca
E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva ca pe om îl poti cunoaste mai bine dupa întrebarile pe care le pune, decât dupa raspunsurile care le da. Cuvântul se poate construi si mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafata este Dumnezeu în om) o poti cunoaste din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Unii nu-I cer nimic;
Altii Îi cer nimicuri.
Unii îi cer socoteala,
Altii, sa faca El ce vor ei !
Iar altii, sa nu existe în fata lor.
Si pomelnicul s-ar putea lungi.
Prescurtam. In aceasta privinta, sfintii ajungeau unii ca îngerii, care unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, pentru ei nu mai voiau ceva deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Asa se aseamana începuturile si sfârsitul credintei: unii nu-I cer nimic sau Îi cer nimicuri, iar ceilalti, sfintii, nu mai cer nimic. Sfintii cei mari, din desavârsita credinta în Dumnezeu, nu mai cereau nici macar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desavâr-sirea. Totusi, mântuirea, desavârsirea, e acel lucru care trebuie! Pentru acest lucru – iertarea lumii, se roaga si Sfintii din cer.
Asa-s îngaduite si rânduite lucrurile, ca e destul sa se decida cineva în mod profund pentru motivarea sa în existenta, pentru Iisus, si îndata îi curg împotriva toate motivele simplificate, droaia de nimicuri, vrând sa-l deruteze, sa-i dovedeasca hotarârea o usuratate. Dar a vinde si a da de pomana toate « nimicurile » lumii, înseamna ca Duhul Sfânt « vântul » care sufla unde vrea, te-a usurat de ele, înseamna ca zarea constiintei tale s-a limpezit, grija vietii nu mai sunt spinii ci numai roadele – « crinii câmpului ». Si în tarina, în pamântul inimii, în inima crestina rasare Iisus, sadit acolo la Sfântul Botez si da vietii tale sensul de obârsie.
Iata pentru ce se roaga Împarateasa Maica si pentru ce se face bucurie mare în ceruri.
S O N E T
de Donar Munteanu
Mareata ta biserica – Iisuse –
În forfoteala vietii de Sodoma,
Si ‘nfinge silueta de fantoma,
Ca o mustrare-a vremilor apuse…
În jurul ei pluteste o aroma,
O tremurare de dureri nespuse:
Iar marturiile credintei duse
Sunt crucile ‘nvechite de pe doma,
…Si-un stol de porumbei, cu aripi albe,
Coboara din senin ca niste salbe
Si ‘nconjoara biserica 'n spirale;
Se urca – apoi în zari, – si se tot duce
Misteriosul stol pe ‘nalta cale,
Albind pe cer o diafana cruce…
Mitropolitul Andrei Saguna
Viata si opera mitropolitului Saguna este un fragment de istorie.
Imaginea lui de patriarh biblic, îmbracata'n aureola de sfintenie, se gaseste încadrata în fresca majestoaselor figuri de ierarhi, care strajuiesc si lumineaza prin veacuri trecutul bisericii românesti.
A fost mai mult decât o figura de ierarh. Personalitate istorica prin destinatie, el a fost prometeicul cârmuitor politic al românilor ardeleni, a carui imagine s-a proiectat, masiva si dominatoare, pe întreaga harta monarhiei austro-ungare.
Identificat cu misiunea sa, conceputa în sens constructiv si reformator, a gasit în ea substanta întregii sale existente. A trait în timp si în spatiu, dar nu pentru a sluji numai vremii sale, ci idealurilor permanente ale neamului. Insasi chemarea de pastor a privit-o prin perspectiva larga a istoriei. Adâncind destinul tragic al românismului, înglobat stapânirilor straine, se integreaza de la început în sumbra framântare a unui popor desmostenit.
De la 1846 pâna la 1873 îl gasim în vâltoarea vietii nationale a românilor de peste Carpati, cu mâna pe cârma. Sortit sa activeze într-un climat politic cu desavârsire dusmanos si machiavelic, antiortodox si antiromânesc, Saguna izbuteste totusi sa înfrânga destinul, sa înfrunte uneltirile, sa zdrobeasca zagazurile vrajmasilor si sa ridice biserica din tarâna, unde zacea aruncata de o feroce intoleranta oficiala. Mai rar ierarh care sa-si lase cârja si scaunul încarcat de atât prestigiu si stralucire. Realizarile sale de proportii epice, culminând în restaurarea Mitropoliei, era firesc sa se fixeze adânc si durabil în constiinta neamului. S-a pastrat vie si a ajuns aproape legendara imaginea vladicului luptator, deschizator de multe drumuri si semanator în diverse ogoare.
Saguna n-a fost numai omul marilor actiuni si al marilor initiative, ci si un autentic om de carte. Printul bisericii era dublat de un veritabil print al cugetarii. Lupta sa a fost în functie directa de stiinta sa, si una se explica prin cealalta. Fara stiinta nu poate fi cineva mare maestru în razboiul condeiului. Or, Saguna a purtat toate campaniile politice cu condeiul în mâna.
Pentru omul care se risipeste zi si noapte cu generoasa daruire de sine a dascalului si a parintelui, scrisul constituie o atributie organica, un apanagiu sufletesc, care se transforma în profesie de viata, într-o veritabila misiune.
Iata calitatea esentiala care-l defineste pe Saguna. Din toate înaltele sale însusiri izvoraste un sentiment covârsitor: iubirea fata de popor. N-a avut Saguna o bataie de inima, n-a avut un gând, o nadejde, o lacrima, o amaraciune, sau o farâma de multumire, pe care sa nu le închine poporului cu care se afla în permanenta corelatie de “tata.” Saguna a fost un om iluminat, care vrea sa-si urneasca neamul din toate urgiile.
Gh. Tulbure
Cele trei Cruci si întelesul lor
Au fost trei cruci pe muntele Golgotei, fiecare declarându-si clar mesajul ei. Una a proclamat destinul unei lumi impertinente. Refuzând sa-si recunoasca propria vinovatie si neglijîndu-si ziua ei de mântuire, lumea merge spre propria pieire fara cuvânt de mângâiere de la Domnul si Mântuitorul lumii. Moare fara nici o speranta.
A doua cruce demonstreaza ca “cel ce crede în El nu va pieri ci va avea viata vesnica.” Chiar si criminalul, persoana care si-a trait viata fara de Dumnezeu, va gasi mila când pocaindu-se se întoarce la Mântuitorul care a murit si pentru el.
A treia cruce este aceea pe care noi o marim si o laudam. Aceasta ne ofera raspunsul la întrebarea: “Ce trebuie sa fac sa ma mântuiesc?” Tuturor timpurilor si la toti oamenii, ea declara:” Crede în Domnul Iisus Hristos cel rastignit si te vei mântui.”
Crucea ne vorbeste despre moarte. Lumii întregi ea proclama moartea lui “Iisus din Nazaret, Regele Evreilor” Imprejurul lumii, crucea confrunta oamenii cu un mesaj simplu: “ Fiul Omului a murit pe lemnul blestemat. Mielul lui Dumnezeu, purtând pacatele lumii, a murit pe cruce ca el sa aduca viata si nemurire la lumina...”
Crucea vorbeste despre viata. Pentru Hristos ea a fost poarta spre viata în marire. Oricine cu credinta accepta sacrificiul mântuitor a Lui Hristos pe Cruce “ nu va pieri ci va avea viata vesnica .”
Asa precum Hristos a murit pe cruce ca în el toti oamenii sa aiba viata, la fel smeritul care crede în Hristos “moare pacatului zilnic .” Asa precum natura moare în toamna anului numai ca sa se ridice la viata noua în primavara, astfel si cel care paraseste omul cel vechi al pacatului gaseste putere în cruce ca sa traiasca o viata noua în Iisus Hristos.
Înaltarea Sf. Cruci
Istoria si Întelesul acestei Sf. Sarbatori
Nu exista un semn mai mare al dragostei lui Dumnezeu pentru noi decât crucea
(Sf. Ioan Crisostomul)
Binecuvântate sunt buzele care saruta acest prea pretios esemn (al mântuirii noastre) (Sf. Teodor Studitul
Pentru evrei Crucea a fost pom al rusinii, iar pentru romani un instrument de executie. Pentru crestini însa, Crucea devine simbol al victoriei si al mântuirii, si un obiect de venerare speciala. Înca din timpul Bisericii primare avem evidente clare si suficiente referitoare la venerarea Sfintei Cruci. Cu acordarea libertatii crestinismului de Împaratul Constantin cel Mare (la anul 326), venerarea Sf. Cruci devine publica si foarte populara.
Adevarata Cruce a Domnului Hristos a fost descoperita în timpul operatiunilor de sapare facute de Arhiepiscopul Macarie al Ierusalimului (314-335) pentru ridicarea a doua basilici. Aceste edificii magnifice au fost ridicate la cererea Imparatului Constantin cel Mare (306-337) Cea numita Martirion a fost cladita pe dealul Calvarului si cealalta, cunoscuta ca Anastasia (Biserica Învierii) a fost construita peste Sfântul Mormânt. In acest timp, Imparateasa Elena, mama Imparatului Constantin vizita sfântul oras. Traditia o acrediteaza pe ea cu descoperirea si cu prima venerare a adevaratei Cruci a lui Hristos.
Dupa gasirea Sf. Cruci, Sf. Elena a trimis o portiune considerabila din lemnul sfânt fiului ei, Imparatul Constantin. O alta parte a Sf. Relicve a fost trimisa la Roma care a fost mai târziu depusa în biserica Sf. Cruci a Ierusalimului. Dar cea mai mare parte a Crucii adevarate a fost asezata într-o cutie de argint si a fost asezata în Capela Crucii, în mod special ridicata pentru acest scop între cele doua basilici Martirion si Anastasia.
Nu este nici o îndoiala ca adevarata cruce a lui Hristos a fost descoperita la începutul celui de al patrulea secol. Douazeci de ani mai târziu, în 348. Sf. Chiril al Ierusalimului (313-386) în timp ce slujea ca predicator la Biserica Sf. Mormânt, Anastasia, mentioneaza Sf. Relicve de mai multe ori în vestitele lui Catiheze . Dupa ce a fost consacrat ca episcop al Ierusalimului, el a informat pe Imparatul Constantius II, în scrisoarea din Mai 7, 351, ca “pomul mântuirii” al Sf. Cruci a fost descoperit în Ierusalim în timpul domniei tatalui lui, piosul Constantin.
O descriere detailata a gasirii Adevaratei Cruci a lui Hristos a fost data de Calugarul Alexandru din Creta (Secolul al IVlea) în scrierea lui: Despre aflarea Crucii venerabile . Si Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (d. 638) exclama în timpul predicii sale : Iata sfântul mormânt – o dovada clara a învierii lui Hristos; iata Crucea Sa fiind venerata! Ele amândoua sunt trofeie ale mântuirii noastre.”
Dupa ce separam faptele istorice de elementele legendare pioase, este foarte probabil ca prima venerare publica a Sfintei Cruci a avut loc în Ierusalim la 14 Septembrie, 335, în timpul dedicarii solemne a celor doua bazilici constantiniene, Martorion pe Clavar si Anastasia peste Sf. Mormânt. Vestitul pelerin pios Eteria, care a vizitat Sfintele locuri in 380 scrie in Jurnalul unui pelerin : “Dedicarea acestor biserici a fost tinuta cu mari solemnitati, deoarece Crucea Domnului a fost gasita de asemenea în aceasta zi” ( Cf. Ancient Christian Writes, vol. 38, ch. 48).
Sarbatorirea anuala a sfintirii acestor biserici împreunata cu aratarea sfintei Cruci a atras multime multa de pelerini. Din cauza multimii, nu au putut toti sa venereze individual relicvele Adevaratei Cruci. Aceasta a facut ca ei sa ceara Episcopului sa înalte Sfintele relicve ca toti sa le poata vedea daca nu puteau sa le venereze (cf. Sophronius, Viata Sf. Maria Egipteanca ). Episcopul a decis sa înalte Sf. Relicve ale Sf. Cruci pentru beneficiul pelerinilor care instantaneu au cazut în genunchi si, cu simtire în inimile lor, au strigat tare si fara oprire “Doamne miluieste!”
Aceasta a fost începutul sarbatoririi Inaltarii Sfintei Cruci, pe care : Parintii bisericii la ordinul Imparatului au stabilit sa o serbeze in patrusprazece septembrie… (cf. Alexander the Monk)
Sarbatoarea Inaltarii Sfintei si de viata datatoare Cruci a fost la scurt timp dupa aceea introdusa în Constantinopol, de unde a fost preluata de Sf. Grigorie cel Mare (d. 604) si instituita si la Roma. Asadar, la sfârsitul sec. al VI sarbatoarea a devenit “universala,” fiind observata atât în Rasarit cât si în Apus .
In 614, regele Persian Chosroes II cucereste Ierusalimul si ia, împreuna cu alte lucruri pretioase, Relicvele Adevaratei Cruci care erau într-o cutie îmbracata în aur. Însa curând ele au fost recuperate de Imparatul Heraclius II (610-141) care a învins pe Persi si în primavara anului 625 personal le-a adus înapoi la Ieruslalim. Reîntoarcerea Adevaratei Cruci la Biserica din Ierusalim de catre împarat a amplificat venerarea Sfintei Cruci.
Probabil ca la acelasi timp, saptamâna a treia din Postul Mare a fost de asemenea dedicata venerarii Sf. Cruci în Ierusalim. Sf. Sofronie (d. 6380), sfântul Patriarh al Ierusalimului, marturisea acest lucru într-o predica tinuta în Biserica Sf. Mormânt. El a dat urmatoarele ratiuni care au inspirat sarbatorirea Sf. Cruci în mijlocul Postului Mare:
1) de a încuraja pe credinciosi în eforturile lor spiritual din timpul Postului; 2) ca sa le asigure iertarea pacatelor lor; 3) de a asocia suferintele lor suferintelor lui Iisus Hristos. Ca astfel si ei sa devina primitori ai glorioasei lui Invieri.
Dupa cel de al VII Consiliu Ecumenic, convocat la Nicea in 787 care a aprobat venerarea incoanelor, si în mod particular, venerarea crucifixului, aratarea Sf. Cruci în a treia Duminica din Postul Mare a fost introdusa în Ierusalim. Ea a fost liturgic îmbogatita de compozitiile Sf. Teodor Studitul (d. 826) si de fratele lui Iosif Studitul (d. 833). Cartea Ceremoniilor, compilata din ordinal Imparatului Constantine VII, in mijlocul Sec. al X-lea, descrie tipicul Inaltarii Sfintelor Relicve ale Sf. Cruci din Duminica din Mijlocul Postului Mare care este descrisa ca “Duminica Venerarii Sfintei Cruci.”
In 637, Arabii, condusi de califul Omar, a ocupat Ierusalimul facând sa scada importanta lui ca centru liturgic. Consecvent, dezvoltarea viitoare a Ritului Bizantin si Venerarea Sf. Cruci a depins de Constantinopol. Expansiunea arabilor si pericolul musulman asupra Imperiului Bizantin la timpul acela a accentuat mult devotiunea catre Sf. Cruce pentru ca ea a devenit simbolul crestinilor de victorie si aparare.
Pâna în secolul al XIII, Inaltarea Sf. Cruci a fost rezervata bisericilor catedrale deoarece ele aveau de obicei sfinte relicve ale Sf. Cruci. Numai din anul 1276 s-a permis ca ritualul Inaltarii Sf. Cruci sa se raspândeasca si a fost introdus în toate bisericile, chiar si în cele din bisericile mici de sat care nu detineau relicve ale Sf. Cruci. Pentru ceremonie ei foloseau o cruce obisnuita de lemn. Fiind un simbol al victoriei – Victoria lui Hristos peste diavol si peste pacat si moarte – Crucea a fost incoronata si decorata cu ghirlande de flori si lauri si acompaniata de lumini aprinse în timpul înaltarii festive.
Dupa traditia liturgica, Crucea, folosita pentru venerarea în Biserici trebuie sa fie de lemn, deoarece este un simbol al “pomului datator de viata” Decoratiile au trebuit sa aiba ramuri de busuioc sau alte flori mirositoare sa simbolizeze mirosul dulce al vietii spirituale asigurata de Cruce. Acoperind tetrapodul sau masa unde aratarea avea loc cu aer rosu, crucea este asezata pe un vas auriu care simbolizeaza marea valoare spirituala a peretioasei Cruci. Aprinderea lumânarilor de lânga Cruce aminteste credinciosilor ca Crucea lui Hristos mai curând “lumineaza decât obscureaza” viata crestinilor în drumul lor spre mântuire. Vesmintele rosii liturgice simbolizeaza pretiosul sînge a lui Hristos cu care ne-a rascumparat pentru mântuirea noastra. In onoarea patimilor lui Hristos, Parintii au prescris post strict pentru sarbatoarea Inaltarii Sf. Cruci, chiar daca se întâmpla sa cada Duminica.
Ceremonia aratarii Sf. Cruci are loc în timpul Doxologii Mari la Utrenie. Preotul, îmbracat cu toate vesmintele preotesti, tamâiaza Crucea asezata pe masa altarului, apoi ridicând-o deasupra capului, o duce în procesiune în jurul altarului spre usile împaratesti. Când credinciosii termina sa cânte Doxologia Mare si Trisaghionul, el ridica crucea si exclama, Intelepciune, sa luam aminte! la care poporul raspunde cântând troparul Sfintei cruci: Mântuieste doamne poporul tau… Preotul merge la locul pregatit unde plaseaza crucea si o tâmâiaza din toate laturile mesei.
Dupa tamâiere, preotul, stand în fata tetrapodului/mesei, înalta Crucea deasupra capului lui si intoneaza prima petitie a Ecteniei staruitoare: Miluieste-ne pe noi… Doamne …Credinciosii raspund cântând cele 12 Doamne miluieste în scara scazânda. Preotul se închina adânc cu Sf. Cruce, precum ei cânta aceasta intr-o voce crescânda el se ridica si cu crucea deasupra capului lui binecuvinteaza spre rasarit. Aceasi ceremonie este repetata la toate cele patru margini ale mesei luând o alta cerere din ectenie. Impartasind o binecuvântare tripla pentru toti oamenii si catre toate colturile pamântului.
Sfârsind ceremonia, preotul aseaza Sfânta Cruce pe tetrapod si intoneaza imnul veneratiei: Cruci tale ne închinam si sfânta invierea ta o marim… în timp ce toti credinciosii se închina adânc. Urmeaza stichira pentru sarutarea Crucii în timpul careia credinciosii se închina. Credinciosii repeta imnul de doua ori si se închina Crucii. Apoi credinciosii vin pe rând la tetrapod unde se închina si saruta crucea, amintindu-si cuvintele Sf. Ioan Crisostomul: Nu exista un semn mai mare al dragostei lui Dumnezeu pentru noi decât crucea, si ale Sf. Teodor Studitul: Binecuvântate sunt buzele care saruta acest prea pretios semn (al mântuirii noastre.)
Sf. Cruce ramâne pe tetrapod pentru venerare toata saptamâna în timpul careia imnul venerarii Sf. Cruci: Crucii Tale ne închinam… se cânta la Sf. Liturghie în locul Trisaghionului.
Pilde
Lepadându-ma de Domnul, m-a parasit ajutorul lui
În timpul prigoanelor, când multi crestini erau prigoniti si omorâti pentru credinta în Hristos, au prins si pe doi frati calugari si i-au aruncat în temnita pâna a doua zi, câd urma sa-i munceasca si sa-i omoare. Acesti doi frati aveau vrajba si pizma între dânsii.
Fiind deci ei în temnita aruncati, batuti si munciti, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilat: «Frate, iata mâine ne vor scoate la judecata lor si ne vor munci si ne vor omorâ si vom merge catre Domnul. Pentru aceasta dar, vrajba si pizma ce a fost si este si acum între noi, se cade sa o lasam, sa ne împacam, sa ne iertam unul pe altul mai înainte de moartea noastra, ca sa luam, curati fiind, muncile si moartea noastra pentru credinta si dragostea lui Hristos si asa ne vom învrednici a lua cununile mucenicesti din mâinile lui Hristos si vom fi primiti în ceata mucenicilor ». Acestea zicând i-a facut o metanie, dupa obiceiul calugaresc, graind : « Iarta-ma, frate, ca sa fii si tu iertat de la mine si de la Dumnezeu »
Iar acela, fiind biruit de vrajmaseasca pizma, n-a vrut nicidecum sa-l ierte. Iar a doua zi, daca s-a facut ziua, i-au scos pe ei din temnita, ca sa-i taie. Atunci cel care nu a vrut sa se împace si sa ierte pe fratele sau, vazând ca vor sa-l taie, înspâimântindu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe cel de lânga el, crezând în numele Domnului, l-au taiat.
Pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-au întrebat : Pentru ce ieri nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te fi chinuit. A raspuns acela : « Când L-am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am împacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui. Si ramânând parasit de Dânsul, m-am lepadat de Hristos. »
Astfel dar, daca noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndeparteaza harul de la noi si ne pândesc ispitele si nu mai are cine sa ne apere, pentru ca Dumnezeu e întors cu fata de la noi.
Iertarea sincera
Un frate oarecare avea scârba asupra altui frate. Iar acela, întelegând cum ca cutare frate are scârba asupra lui, a mers la dânsul, vrând sa se smereasca, sa-i ceara iertare si sa se împace cu dânsul. Batând la usa fratelui, acela n-a vrut sa-i deschida si sa-l primeasca. Acesta, daca a vazut ca nu-i deschide, s-a scârbit si el. Si mergând la un batrân i-a spus, jelindu-se, cum ca are scârba asupra unui frate si a mers la dânsul sa-si ceara iertare si sa se împace cu dânsul si nu l-a primit, nici nu i-a deschis usa.
Batrânul i-a zis “Cauta fiule, sa-ti ia seama, ca poate ai vreun gând în inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat, nici nu i-ai facut lui nici un rau, ci el a facut rau si el este vinovat. Astfel pe tine însuti te îndreptezi, iar pe el îl învinovatesti. Pentru aceea nu-i da Dumnezeu lui îndemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu cu adevarata pocainta mergi la dânsul, ci cu fatarie. Mergi si pune în inima ta, cum ca tu ai gresit si tu esti vinovat, iar pe dânsul sa-l îndreptezi. Si asa Dumnezeu îi va da lui îndreptare si umilinta sa se smereasca si sa se împace cu tine.
Auzind fratele, s-a umilit cu inima lui si fagaduindu-se ca va face dupa cuvântul batrânului, s-a dus iarasi smerit la acel frate care avea scârba asupra lui, sa se roage sa-l ierte. Batând la usa chiliei, îndata a auzit acela si i-a deschis. Dar mai înainte sa se închine el si sa-si ceara iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: Iarta-ma frate, ca te-am scârbit !
Asa cu dragoste si din tot sufletul îmbratisîndu-se unul pe altul s-a facut mare bucurie între dânsii.
Magarul pacalit
Un cioban pusese un sac cu sare pe spinarea lui Urechila, magarul sau, si porni la stâna
Bulgarii de sare erau grei. Bietul magar abia mergea. De la o vreme, osteni si uitându-se la stapânul sau, parea ca-i zice:
-- Prea ai pus mult pe mine! Nu mai pot, cad jos. Ciobanul însa îl mâna mereu.
Ajunsesera la o gârla. Când sa treaca, magarul se impiedica si cazu în apa. Ciobanul îl ajuta sa se ridice. Sarea udându-se însa, începu sa se topeasca. Si astfel magarul se usura.
El tinu minte ca apa i-a usurat sarcina. Când se întoarse de la stâna, ciobanul îl încarca cu niste saci de lâna.
Acum nu mai avea greu pe spate, dar magarul era rau si prost. Cum ajunse la apa, se trânti în mijlocul ei. Credea ca lâna se va topi ca sarea.
Lâna însa lua apa si se'ngreuia atât de mult, încât magarul nu se mai putea scula. Se îneca.
Si astfel Urechila muri din princina rautatii si prostiei lui.
Multumire, investitie, avans sau de-a dreptul sabotaj
Meditatie despre ajutorarea bisericii
-- Doresc sa donez aceasta suma de bani pentru ajutorul bisericii noastre, în semn de multumire pentru toate binefacerile cu care m-a binecuvântat în viata mea bunul Dumnezeu. De la el am sanatatea, familia de care ma sprijin în toate zilele mele, talentele cu care ma ajut în suportul meu de fiecare zi, etc.
--Doresc sa ajut biserica noastra ca fiind una din cele mai bune investitii pe care le pot face în viata aceasta. Investitia aceasta este importanta pentru ca are repercursiuni în viata viitoare. Prin donatia mea de fapt investesc în tezaurul meu ceresc. Aici am tot felul de asigurari; la masina, la casa, pe viata, de sanatatea, dar toate acestea sunt pentru viata aceasta trecatoare. Donând la ajutorul casei Domnului investesc în casa mea cea cereasca. Este o investitie vesnica si de suflet.
-- Donez aceasta suma de bani la biserica noastra ca un fel de plata în avans. Domnul Dumnezeu ne-a asigurat ca ceea ce facem în milostenia noastra ni se întoarce împatrit. El a promis ca, cu masura cu care dam ni se va da. Sunt asigurat de cuvântul Lui ca orice act de caritate, de ajutor si pentru Casa Lui este un fel de plata în avans pentru darurile Lui si binecuvântarile ce o sa vina.
-- Doresc sa ajut biserica pentru ca am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Vreau sa fortez oarecum mâna lui Dumnezeu sa ma ajute. Fiind in criza aceasta economica am nevoie de ajutorul Lui sa nu-mi pierd serviciul, sau sa gasesc servici, sau sa ma ajute sa-mi patesc datoriile. Stiu ca pare ca un fel de sabotaj, dar în mila Lui, Dumnezeu nu se va uita la modul în care dau Lui, ci îmi va da înapoi î nsutit.
Când ne uitam la intentiile cu care acesti donatori îsi fac contributia lor la Casa Domnului, toate par egoiste, toate au intentia într-un fel sau altul de a-L cumpara pe Dumnezeu. Ultima este de-a dreptul un sabotaj la nivelul cel mai înalt. Dintre acestea toate poate ca prima este cea mai curata intentie de a-I da lui Dumnezeu, de a-I plati înapoi din darul Lui ce l-am primit. Din ce ne-a dat El trebuie sa-I dam si Lui ceva înapoi.
Dar mai rea decat acestea toate este indiferenta. Mai rau este de a nu ajuta de loc – poate pentru ca nu am vazut niciodata mâna lui Dumnezeu în beneficiile din viata aceasta, sau nu prea credem în viata viitoare, sau nu avem nevoie de Casa Domnului, sau suntem doar pentru noi, sau credem ca altul trebuie sa ne ridice si suporte biserica.
Este mai bine sa-L cumparam pe Dumnezeu, sau mai bine zis sa ne cumparam mântuirea decât sa fim indiferenti fata de El si de sufletele noastre.
